Biserica Penticostală Peniel Reșița

Conferința Națională de Tineret Suceava

admin — Mon, 08 Aug 2011 17:08:38 +0000

Un anunt pentru pastori si pentru tineri:
Doresc să va reamintesc de apropierea Conferinței Naționale de Tineret, organizată de Societatea Misionară Română la Biserica Baptistă Maranatha din Suceava, care va avea loc între 22 și 26 august.
Tema conferinței este Cum să trăim în așteptarea revenirii Domnului Isus Cristos – o examinare a învățăturii din 1 și 2 Tesaloniceni. Cred că tema este deosebit de relevantă dacă observăm cu atenție tot ce se petrece în jurul nostru. Bineînțeles că vor fi discutate multe subiecte legate de venirea Domnului, înțelegerea escatologiei biblice și trăirea în sfințenie în lumea noastră.
Anul acesta echipa de conferențiari va fi alcătuită din Livius Percy, Samy Tuțac, Viorel Candrianu, Virgil Neagu, Dan Boingeanu și Florentin Clipa.
Pentru inscrieri intrați pe site-ul StudentiCrestini.ro si acolo aveți toate informatiile la secțiunea Conferinta de Tineret.
Vă invităm să veniți pregătiți să participați la timpul de laudă și închinare deoarece dorim să oferim posibilitatea mai multor participanți să cânte, să prezinte mărturii personale sau să contribuie în alte moduri la edificarea celorlalți.
Nu uitați de provocarea de a memora 1 și 2 Tesaloniceni – veți primi un premiu special dacă memorați, și veți beneficia toată viața de Cuvânt!
Vă așteptăm la Suceava!

Tabăra de Apologetică Creștină la Șelimbar, Sibu

admin — Mon, 08 Aug 2011 16:58:38 +0000

Tabără de apologetica

Locul: Centrul de Conferințe „Pacea”, Șelimbăr (Sibiu)
Perioada: 29 august – 4 septembrie 2011
· 6 zile de studiu intens
Participanții vor primi manuale de studiu, cât și resurse audio și video
Grupuri de discuții
Vârsta: 17-19 ani – elevi clasa XI si XII și studenți admiși în anul I de facultate
Limita: 60 participanți – Înscrierea se încheie când s-a atins limita de participare.
Costul: 250 lei până la 21 august; 300 lei după 22 august – plata se face la Tabără.
Costul include cazare, mâncare și materialele de studiu, plus resurse audio și video.
Pentru participanții la Olimpiade (toate subiectele) oferim reduceri , în funcție de rezultatele obținute<
- pentru locul 1, participarea la tabără este gratuită!
- Pentru locul 2 – reducere de 66%,
- pentru locul 3 reducere de 33%.
Modalitatea de înscriere: Pe site-ul www.StudentiCrestini.ro – urmați instrucțiunile de înscriere pentru Tabăra de Apologetică

Scopul

Consolidarea și aprofundarea concepției creștine despre lume și viață
Apărarea concepției creștine despre lume și viață, cât și a viziunii tradiționale asupra familiei, bisericii și statului
Înțelegerea influenței creștinismului asupra istoriei și culturii
Familiarizarea cu concepțiile majore despre lume și viață și imlicațiile lor în diferite domenii de gândire
Răspunsuri la provocările etice ale societății contemporane
Pregătirea unor viitori lideri pentru lucrarea cu elevii și studenții

Echipa de conferențiari

Dr. Octavian Baban (Seminarul Baptist și Univ. București)
Dr. Livius Percy (SMR – SUA)
Simona Sav (L’Abri, Elveția)
Cristi Țepeș (TVR București)
Dr. Silviu Tatu (Inst. Teologic Penticostal, București)
Drd. Anca Sinea (Univ. Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca)

Teme abordate

Concepții despre lume și viață – privire de ansamblu
Postmodernism
Apologetică creștină
Existența și natura lui Dumnezeu
Credibilitatea Scripturii
Biotehnologie și dileme morale actuale
Creație și evoluție
Esența creștinismului
Culte pseudo-creștine
Islam, Budism, New-Age
Problema suferinței
Creștinism și cultură
Creștinism și politică

Impresii de la taberele anterioare

Ca o încurajare pentru cei care se gândesc să participe, iată câteva impresii ale participanților din prima tabără de apologetică, din 2010:
„

Când am auzit despre această tabără, am știut că pur și simplu nu pot să o ratez. Era exact ce aveam nevoie din cum suna în descrieri. Deși așteptările mele au fost mari, mi-au fost mult întrecute… Simt că orizontul meu s-a lărgit enorm. Dumnezeu a „devenit” mai sfânt, mai fascinant, mai bun, pentru mine. Scopul meu în viață s-a conturat mai precis… Ați reușit nu doar să transmitei informații, ci să fiți un exemplu…” (Ada)
Până la începutul acestei săptămâni, apologetica nu era un domeniu cu care să fi avut prea mult de-a face, însă mi-am dat seama că este un domeniu foarte actual și de care fiecare dintre noi are nevoie.” (Iosif)
Unul dintre cele mai importante principii pe care ați reușit să le sădiți în noi este setea după cunoaștere și motivarea de a citi și a ne ridica deasupra mediocrității.” (Adelina)
Sunt bucuros că am găsit aici un loc în care nu doar îți pui întrebări, ci și găsești un răspuns biblic la aceste întrebări.” (Marcu)
Nu credeam că va fi atât de interesant și de frumos. V-ați ridicat mult peste așteptări. Simt că după această săptămână sunt mult mai bine pregătită pentru a apăra adevărul credinței creștine.” (Andreea)
Această săptămână a avut un impact extraordinar asupra mea. Pe lângă studii și discuții, seri de rugăciune care dau sens și profunzime reală vieții mele cu Dumnezeu… Mulțumesc Domnului pentru exemplul vostru demn de urmat!” (Alina)
Această tabără m-a ajutat să fiu sigur că adevărata credință este cea bazată pe Domnul Isus Cristos.” (Beniamin)
Subiectele pe care le-am abordat au fost superbe și extrem de relevante… Nu a fost doar o tabără de îmbogățire a cunoștințelor, ci una de creștere spirituală… Avem nevoie de oameni ca dvs. care să ne fie modele demne de urmat, atât în ce privește domeniul intelectual, cât mai ales cel spiritual.” (Lavinia)

Vă așteptăm la Șelimbăr, la Tabăra de apologetică!
Pentru informații suplimentare, puteți suna la Societatea Misionară Română, în Oradea, la tel. 0259-436-738, sau puteți trimite un mesaj electronic pe site-ul StudentiCrestini.ro.

Seara prelungita de rugaciune

admin — Wed, 16 Feb 2011 18:54:24 +0000

In seara de 18 februarie 2011, incepand cu ora 18 vom avea o intalnire de rugaciune si partasie in Scripturi, in locatia Bisericii Peniel din cartierul resitean Seckul.
Va asteptam si pe dumneavoastra, si speram sa ne intalnim acolo frati si surori din mai multe localitati si sa putem avea impreuna un timp binecuvantat. Pentru informatii suplimentare scrieti prin formularul de contact din sait ori luati legatura cu slujitorii Bisericii.

Avraam cel de azi

admin — Wed, 03 Nov 2010 11:34:02 +0000

Excepţiile pozitive ale Vechiului Legământ constituie norme ale vieţii actuale. Ale trăirii prin credinţă. Exemplul lui Avraam cu jertfirea lui Isaac…din el. Isaac cel real nu a fost jertfit niciodată. Isaacul cel din inima lui Avraam însă a fost jerfit. Domnul îi spune: „…pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe pe fiul tău , pe singurul tău fiu…” (Geneza 22:16). Jertfa a fost adusă chiar dacă Isaac cel real nu a fost jertfit. El nu a murit în realitatea lumii fizice, dar în realitatea spirituală a fost jertfit. La urcarea pe munte scrie că „au mers …amândoi împreună” (v. 6), după Jertfă, în versetul 19, dupăce Domnul îi vorbeşte, scrie că „Avraam s-a întors la slugile sale, şi s-au sculat şi au plecat împreună la Beer-Şeba, căci Avraam locuia la Beer-Şeba”. De Isaac nu se mai spune nimic! Avraam însă, nu a ramas pe muntele unde „Domnul va purta de grijă”, ca să-şi facă o casă acolo! Prezenţa Lui alături de noi nu ţine numai de un anumit loc.
Pentru a-I putea face voia însă, Avraam , nu l-a jertfit doar pe Isaac. Întâi s-a jertfit pe sine. Planurile lui, timpul lui, trupul lui; nu trebuie să uităm că era un om trecut de o sută de ani care a trebuit să urce pe un munte…fără să mai punem la socoteală călătoria făcută!
Domnul l-a încercat şi l-a scos din „încurcătură”printr-un „berbec încurcat…într-un tufiş”(Geneza 22:13). Soluţia Lui este de obicei diferită de ceea ce ne imaginăm noi! Încurcătura este un mijloc de salvare! Aşa ceva numai El putea imagina!
O întrebare care se ridică atunci când citim textul din Geneza 22, este: De ce Avraam nu a luat şi măgarul pentru a căra cu el lemnele până sus? (Din text se poate deduce că loc era pentru a merge unul alături de altul, şi oricum măgarul este foarte folosit de către ciobani şi astăzi în zonele de munte care sunt greu accesibile).
Apoi, Isaac nu observă că nu au miel de-abia atunci când urcă spre locul pe care tatăl lui îl cunoştea ca fiind locul jertfirii. Jertfa nu este adusă în orice loc. Deşi Dumnezeu este omniprezent, El îi cere lui Avraam o anumită „locaţie” pentru jertfa personală. Contează locul, chiar dacă logica nu putea explica atunci, şi acest De ce? Peste ani, s-a putut înţelege de ce a trebuit mers acolo. S-a dovedit că nu a fost o pretenţie a Lui, ca să pună pe drum un om în vârstă. „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” (Ioan 13:7). Aceasta este informaţia pe care i-o dă Domnul Isus lui Petru, fără alte precizări suplimentare. Cantitatea de informaţie pe care El ne-o dă este suficientă. El ne cere şi nouă ascultarea, nu înţelegerea cererilor Lui!
„…unde este mielul pentru arderea de tot?” (Geneza 22:7). Făcându-I voia ajungi să înţelegi anumite lucruri spirituale. Lecţiile credinţei nu se învaţă din cărţi. Nu se pricep cu mintea. Credinţa are de-a face şi cu mintea, dar este localizată în inimă. În viaţa interioară. Nu ţine atât de raţiune. Fiindcă mintea cere explicaţii, pe care, tot ea trebuie să le dea. Omul credinţei este înţelept. El ştie că nu se pot da răspunsuri la anumite nelămuriri. El ştie „de ce-urile”. Şi nu spune decât cât vrea El (versetele 7 şi 8). Şi Avraam nici nu posteşte, nici nu insistă în rugăciune pentru a afla de ce trebuie Moria şi nu este bun locul unde locuieşte. Domnul cere ascultarea, nu înţelegerea raţională. Trăirea prin credinţă „nu prea are de-a face” cu trăirea prin vedere. Ele sunt tot atât de rude ca şi lumina cu întunericul. Voia Lui este normativul pentru cel credincios.
Însă chiar şi sensul cuvântului credincios este denaturat. Credincios nu înseamnă „cu credinţa în tine”, ci având încredere în El. ”Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine”, spune Domnul Isus, în Ioan 14:1. Nu-i încurajează pe ucenici să fie depozite de credinţă personală. Să se încreadă în ei. Este o mare deosebire. Cel rău, vine cu oferta de îndoieli. Şi când ele vin, trebuie să ne îndoim de îndoielile noastre. Ele pot fi ireale. Ce simţim în noi. Ce gândim noi. Ce ne spune El este real. Cuvântul Lui. Ce să simt, atunci când trebuie să-L ascult, nu scrie. Nu avem notate sentimentele, trăirile interioare ale lui Avraam, ca să ni le putem face ca normă de trăire interioară. Ca nu cumva să ni le facem normă de viaţă creştină. Prea se pune accent pe sentimente, pe stări. De aşa ceva nu scrie în Geneza 22.
În Epistola către Evrei, la capitolul 11 sunt enumeraţi oamenii credincioşi din Vechiul Legământ. Oamenii le spun eroi. Dar ei erau oameni obişnuiţi, şi ce au făcut ei facem şi noi. Avem

Acelaşi Duh care ne călăuzeşte, ne întăreşte, ne ajută. Aceeaşi Viaţă. Aceleaşi cereri grele pe care El ni le face. Şi noi avem jertfirile noastre. Timpul pe care i-L dedicăm. Munţii pe care trebuie să-i urcăm în singurătate…fără spectatori. Nu diferă încercările, ci doar numele celui încercat se schimbă. El rămâne Acelaşi nu numai ajutorul pe care ni-l dă, ci şi în cererile pe care ni le face.
„Isus Christos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13:8). Acest verset este citat greşit. El nu se referă la faptul că Domnul nu se schimbă în ceea ce ne poate ajuta, ci în ceea ce ne cere şi nouă. Ce le-a cerut înaintaşilor, (vezi versetul 7), mai-marilor, le va cere şi mai-micilor, pentru a-i face mari. Acesta este scopul Lui. Maturizarea (Efeseni 4:11-16). Avem un standard. „Starea de om mare”, şi nu orice fel de om. Pentru că la maturitate, unii au doi metri, alţii au 1,70 m înălţime. Oamenii diferă din punct de vedere fizic. Spiritual nu…”înălţimea staturii lui Christos”. Aceasta este înălţimea valabilă pentru toţi. Altfel spus, ea se mai numeşte şi „plinătatea”. Nu goliciunea spirituală. Pentru creştere trebuie dat interesul personal, dar contează şi viaţa trăită în Biserică Lui.
Nu poţi fi un Avraam, sau un David. Nici nu trebuie. Ajungi şi tu la statura lor spirituală, şi încă mai sus! Prin creşte-rea bună, personală, prin zidirea care se face prin darurile spirituale. Prin Darurile Duhului se repară fracturile. Creşterea vine în Trup. Nu în afara lui. În Biserica vie. Dar ţine de fiecare membru al trupului să funcţioneze cum trebuie; „prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei…”. Iar zidirea este „în dragoste”. În Agape. În dragostea jertfitoare.
Aşa a fost Avraam, a jertfit din iubirile lui, pentru a-şi arăta iubirea faţă de Domnul. Aceasta l-a dus la creştere: „…te voi binecuvânta foarte mult
şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa…” .
„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta…” (Geneza 22:17 şi 18). De ce a primit aşa promisiuni? Fiindcă, îi spune Domnul: „ai ascultat de porunca Mea!” (v.18). Putea să nu asculte de porunca Lui, şi totuşi să asculte de El? Pot să-L ascult şi totuşi să nu-I fac voia? Unii cred că da…
Întâi a fost porunca, cererea, jertfirea, apoi promisiunile. Şi beneficiul este şi al nostru, al celor de azi. Pentru o ascultare a unui om, s-a produs atâta binecuvântare. Şi El, Cel nemărginit de timp, are grijă ca să se împlinească promisiunea făcută, din generaţie în generaţie. Adevărata Jertfă, doar a fost prefigurată prin Avraam şi Isaac. Domnul Isus însă chiar a murit. A dus şi El crucea, dar El ştia că nu este nicio încurcătură. Că El este Mielul. Şi era acolo şi Tatăl…până la un moment dat!
Dar acolo, la jertfă ajunge doar Tatăl cel Veşnic şi fiul ce trăieşte în fiecare generaţie. Pe înălţimi nu ajung slujitorii. Cei pentru care voia Lui este o povară. Cei care-L slujesc în unele zile, iar în altele nu, asemenea argaţilor; (zilierilor, cum apare în traducerea catolică, în Evanghelia după Luca 15:17). Aceştia sunt cei ce se ocupă numai cu lucrurile de pe pământ. Cei ce rămân; se opresc la un anumit moment, pe drumul spre cruce. Altfel spus, cei ce nu vor jertfa personală. Egoiştii.
Altruiştii sunt „aluatul” din care se face Pâinea fiilor.

Areopagul modern

admin — Thu, 28 Oct 2010 19:10:52 +0000

În cartea Faptele Apostolilor, la capitolul 17:16-34, este descrisă activitatea Apostolului Pavel în cetatea Atena. El îi aştepta acolo pe Sila şi Timotei, care trebuiau să vină din Bereea. Atmosfera păgână din Atena, l-a făcut să vorbească şi cu cei din sinagogă, dar şi cu oamenii care se aflau în piaţă „în fiecare zi” (v. 17). Aşa ajunge să fie invitat la Areopag de către filosofii epicurieni şi stoici.
Din acest text putem învăţa câteva lucruri.
Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea omenească, şi atunci cum ar putea fi cuprinse lucrările Lui? El nu poate fi înţeles în tot ceeea ce face; pricepem doar în parte, lucrarea Lui, dar nu tot. Dumnezeu nu poate fi limitat la o clădire, sau la un om, sau la un sistem omenesc de gândire.
Apostolul Pavel spunea că: “Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini, 25. El nu este slujit de mâini omeneşti ca şi cum ar avea trebuinţă de ceva, El care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.” (Fapte 17:24-25).
Apostolul Pavel, le vorbea filosofilor şi ei îl ascultă până în momentul în care le vorbeşte despre învierea morţilor: “Şi când au auzit de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, iar alţii au zis: “Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată”… Astfel Pavel a iesit din mijlocul lor.” (Faptele Apostolilor 17:32,33). Dar, faptul că ei nu au acceptat cu mintea lor, în gândirea lor, realitatea învierii, aceasta nu înseamnă că Învierea nu există. Nu exista pentru ei, sau pentru cei care
gândesc aşa, şi filosofii de atunci, nici nu au aflat despre existenţa arătărilor Domnului Isus, după Înviere. Nu au aflat despre dovezile palpabile, după cum avea să scrie şi apostolul Ioan (1 Ioan 1:1-3).
Mintea poate bloca intervenţiile Domnului din viaţa noastră. Fiindcă mintea acceptă doar ceea ce logica îi spune că poate fi; doar ce înţelege, omeneşte vorbind; iar ceea ce o depăşeşte, de obicei nu vrea să accepte. Mintea logică, nu-şi iese din tipar. Calcă exact pe aceleaşi urme. De aceea pocăinţa înseamnă înnoirea minţii, adică mărirea capacităţii ei de cuprindere a adevărurilor spirituale. Altfel ne învechim şi ÎL limităm pe DOMNUL pentru noi. Fiindcă lucrarea Domnului va continua indiferent de ceea ce cred eu. Acest lucru este evident şi în Faptele Apostolilor 17, fiindcă şi după plecarea apostolului Pavel din Atena acolo au rămas oameni care totuşi au crezut (Fapte 17:34). Apostolul însă „a plecat din Atena şi s-a dus la Corint… Aici a rămas un an şi şase luni, şi învăţa printre Corinteni Cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 18:1,11).
“Unii filosofi epicurieni şi stoici” L-au îndepărtat pe Dumnezeu din viaţa lor prin faptul că nu au crezut cuvintele trimisului Lui. După părerea lor, îl mai puteau asculta şi altă dată. De ce? Fiindcă ei erau obişnuiti să dezbată problemele filosofice: “Căci toţi atenienii şi străinii care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou” (Fapte 17:21). Şi acest fel de gândire există şi azi; ultimele ştiri, buletine informative, informaţii editoriale, ştiri de ultimă oră, informaţii la nesfârşit. (Şi la această listă pot fi adăugate şi predicile)!
Întrebarea este: “Lor la ce le-au folosit?” şi “Nouă la ce ne vor folosi?”. Nu este greşit să ştiu, dar contează mult ce noutăţi introduc în minte. Atenienilor nu le-a folosit prea mult faptul că au avut parte de un timp petrecut cu un om al lui Dumnzeu, care era trimisul lui Dumnezeu special pentru ei. Prin el, L-ar fi putut cunoaşte pe Dumnezeu, dar pentru ei informaţiile erau primite în primul rând ca noutăţi. După ce le auzeau deveneau vechituri, şi aveau nevoie de alte informaţii.
La fel este şi astăzi; mintea unora este ca un coş de gunoi în care mereu, zilnic, se pune ceva dar el, în timp, nu rămâne cu nimic. Fiindcă mintea, deja este educată să fie doar un loc de tranzit. O astfel de minte parcurge multe informaţii şi poate fi chiar aproape de Dumnezeu la un moment dat; bâjbâie poate după DOMNUL, dar nu ÎL vede, fiindcă are o orbire spirituală.
Aşa erau şi ei, filosofii; obişnuiţi cu căutarea, dar nefiind obişnuiţi cu găsirea. Dar şi ei, atenienii, ca toţi oamenii, aveau în ei, genetic, dorul după Dumnezeu. Eclesiastul spune în capitolul 3:11 care este scopul vieţii: “A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde de la început până la sfârşit lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”
Există acel gol care îşi caută umplerea; acel ceva, care îi lipseşte; acel gol interior poate fi completat doar cu Domnul. Numai El poate umple o viaţă, dar principala piedică este mintea. Mintea atenienilor bâjbâia în apropierea Lui: “EL nu este departe de fiecare din noi” (Fapte 17:27). Acest lucru este valabil pentru oricare om. El este relativ aproape de Domnul, chiar dacă nu ÎI acceptă stăpânirea. Fiindcă apostolul Pavel spune că: “EL dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile”(Faptele Apostolilor 17:25). Depindem de El, de bunăvoinţa LUI, dar nu toţi acceptă acest adevăr; că DOMNUL ne dă. La fel avea să le spună şi apostolul Pavel corintenilor: “ Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?” (1 Corinteni 4:7).
Stăpânirea lui Dumnezeu era refuzată de către filosofii atenieni, iar în Evul Mediu, Renaşterea a pornit de la re-naşterea învăţăturilor filosofilor antici. Atunci au fost repuse în circulaţie filosofiile care, în timp au fost uitate.
Fundamentul gândirii de azi, de acolo îşi are bazele. Aşa că, textul din Faptele Apostolilor 17, trebuie studiat mai cu atenţie, fiindcă din ceea ce s-a întâmplat acolo, îl putem înţelege mai bine pe omul modern. Acelaşi om din Atena, (de pe vremea apostolului Pavel), sau în special europeanul de azi, îşi au rădăcinile tot acolo…
Acest adevăr este valabil mai ales în privinţa vesticilor. Esticii însă, primesc şi ei acest tip de gândire şi de viaţă, dar treptat; fiindcă bunăstarea aduce timp liber, care în general este pierdut cu informaţii de ultimă oră. Şi Areopagul este în fiecare casă. Într-un fel, televiziunea, Internetul, etc. constituie Areopagul actual; adică o sursă a noutăţilor. Pentru filosofii de atunci, Areopagul era “Biserica lor”. Adunarea lor acolo era. Şi nu este deloc greşită cunoaşterea, dar nu tot ce este nou, este şi bun. Nu tot ce este nou, este şi de folos şi dacă am învăţa de la Adam şi Eva, am şti că există şi noutăţi care ne pot costa; noutăţi care împiedică pătrunderea vieţii Lui în noi. Noutăţi, care, chiar dacă nu sunt rele, ocupă timpul şi mintea, care nu sunt nelimitate!
Şi atenienii primeau noutăţile şi l-au ascultat şi pe apostol până la un punct; punct de la care nu au mai primit noutăţile lui.
De ce? Nu spunea ceva nou pentru ei? Ba da. Nu era ceva nemai auzit? Ba da. Şi atunci conform cărei logici nu au vrut să mai audă şi continuarea? Sau, ce s-a întâmplat după Înviere, de ce nu i-a mai interesat? Chiar nu erau curioşi? Ce s-a întamplat cu CEL înviat, nu avea importanţă, pentru că nu credeau aşa ceva. Şi nu au vrut să audă mai multe despre acest subiect şi fiindcă nu au ascultat, nu au avut parte de Domnul.
Poate unii voiau să mediteze la Cuvânt, şi se poate că în timp au crezut. Poate, credeau sincer că apostolul Pavel va mai sta pe-acolo şi sigur vor mai avea ocazia să discute cu el.
Indiferent însă de ce credeau ei, şi de ce credem noi, deasupra există voia Lui. Sunt momente în care Domnul ne vorbeşte, dar omul nu ia seama; şi atunci nu mai aude Cuvântul, fiindcă DOMNUL, nu vorbeşte surzilor făcuţi. Celor ce se fac că nu L-au auzit! Neascultarea Cuvântului LUI de către atenieni, seamănă cu ceea ce ziceau contemporanii lui Ieremia: ”să nu luăm seama la toate cuvintele lui!” (Biblia-2007, Noua Traducere În Limba Română, International Bible Society, Ieremia 18:18).
În mintea omului pot fi multe idei, dar omul înţelept îşi face curăţenie prin gânduri. Ei spuneau: “…şi să nu luăm seama la toate vorbirile Lui” (Biblia, traducerea Cornilescu). Considerau ca Ieremia vorbeşte de la el; că sunt cuvintele lui. Din punct de vedere psihologic, ştiau că pe om îl atingi, dacă nu îl iei în seamă; dar în mintea lor, probabil, că nu era ideea că ce spune Ieremia este Cuvântul Domnului…Iar evreii, spre deosebire de atenieni, erau chiar din poporul Domnului. Şi acesta este adevărul şi la ora actuală. Uneori, Biserica Domnului devine un fel de Aeropag. În faţă vorbeşte omul Lui, şi sunt unii care îl cred şi îşi schimbă viaţa coform cuvântului auzit. Dar mulţi filtrează cuvântul în aşa fel încât nu mai rămâne nimic din el.
Epicurienii îl trec prin sita poftelor, stoicii prin meritele lor, şi chiar dacă ştiu că “nici un cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca 1:37), acest fel de oameni fac ineficient pentru ei Cuvântul auzit; ca o sămânţă bun căzută într-un pământ uscat. Iar printre credincioşi există destui filosofi ce analizează chiar şi Cuvântul DOMNULUI şi găsesc că nu e bun pentru ei.
Ei sunt cei buni, şi nu au nevoie de ce le spune Domnul. Poate altă dată, chiar vor avea nevoie de Cuvânt, dar nu astăzi.
Există soiuri de creştini care au în casă o Biblie dar nu o citesc, sau dacă o citesc sar peste pasajele care nu susţin convingerile lor teologice. O Biblie, ce este de fapt o culegere de texte preferate printre care se află texte de care nu ai nici un folos, tu cel de azi, texte care nu se potrivesc cu dorinţele inimii. Pentru astfel de oameni oraşul în care locuiesc este bun aşa cum este. Duhul lor nu li se întărâtă la vederea idolilor moderni. Dar sunt oameni cu bunăvoinţă care merg până la Areopag pentru a auzi cuvintele omului lui Dumnezeu; dar, nu le iau în seamă, şi pleacă de la adunare aşa cum au venit, sau chiar mai răi. Fiindcă şi ei cei de azi, au ce batjocori, ori mesajul, ori mesagerul. Pentru ei învierea nu există.
În 1 Timotei 4:12 scrie: “ Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fi o pildă pentru credincioşi: în vorbire…fi cu luare aminte asupra ta însuţi, şi asupra învăţăturii pe care o dai altora”. În Biblia modernă, actualizată există texte care nu se potrivesc cu trăirea unora, aşa că sunt scoase din citire. Biblia modernă, nu diferă de cea veche, la numărul de litere, şi are tot atâtea cuvinte. Numai că ele nu mai au valoarea iniţială. Sunt tot cuvintele Domnului, dar ele nu se mai potrivesc cu ideologia noastră. De exemplu, să fugi de pofte este nu doar contraindicat, din punctul de vedere al medicilor, ci este chiar şi greşit spiritual. Poftele fac parte din trup, şi pentru epicurienii moderni aceasta trăire este chiar esenţa vietii lor: “trăiesc după poftele lor” (Iuda 16). Şi lucrul acesta nu era scris pentru cei din afara Bisericii, (pentru care un astfel de mod de viaţă, era oricum ceva normal). Nu, ci Iuda le vorbea unor oameni care erau credincioşi, (cel puţin în declaraţii).
Aceasta este caracteristica de bază a unui fel de credincioşi, care sunt batjocoritori şi ironici: “În vremurile din urmă vor fi batjocoritori care vor trăi după poftele lor nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinari, oameni supuşi poftelor firii, care nu au Duhul.” (Iuda 18-19). Nu au Duhul Sfânt, dar au poftele pe care şi le întreţin. Aceasta fiind alegerea lor.

Concluzii
Idolatria interioară, aduce multe pierderi. De efort, bani, timp; toate consumate pentru a ajunge într-un loc, care este un Areopag, un loc al judecăţilor nerostite cu gura, care însă trăiesc şi sunt întreţinute în inimă.
O cauză a nepocăinţei pocăiţilor este raţionalismul modern, despre care, Reinhold Ulonska scrie că: “este o mişcare spirituală din timpul nostru care ar vrea ca toate lucrurile să fie subordonate controlului şi înţelegerii intelectului. Raţiunea are desigur un rol important pentru reuşita sarcinii noastre pe pământ. Dar Dumnezeu este mai mare decât raţiunea noastră.
Pentru cultul raţiunii revelaţiile supranaturale şi înştiinţările spontane ale Duhului sunt total nedorite. Interpretarea Sfintei Scripturi poate fi făcută în mod raţional şi poate fi ţinută sub control, dar acţiunea supranaturală a Duhului aduce surprize şi nu poate fi făcută raţională.
Orice fel de religie raţională se dovedeşte curând neraţională. Ea ÎL lipseşte pe Dumnezeu de putere, ÎL face absent şi neinteresant. Un Dumnezeu care se revelează prin Duhul Sfânt, care ascultă rugăciunile şi dă daruri este recunoscut ca un Dumnezeu prezent şi viu: “…şi recunoaştem cu adevărat că Dumnezeu este în mijlocul nostru” (Reinhold Ulonska, Darurile Duhului Sfânt, Editura „Casa Şcoalelor”, p. 107).

Aproape totul

admin — Wed, 27 Oct 2010 07:24:41 +0000

“Isus…a zis lui Filip: “De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?” Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că ştia ce are de gând să facă.” Ioan 6:5,6

“Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici într-un loc pustiu?” (Marcu 8:4). Această observaţie era făcută de ucenicii Domnului. Şi Îi spun aceste cuvinte, tocmai ei, cei chemaţi să rezolve problema cândva; (Marcu scrie în capitolul 6:37, cuvintele pe care Domnul Isus le-a spus ucenicilor: “Daţi-le voi să mănânce…”). Problema o constituie tocmai cei ce trebuie să rezolve problema. Sună cam actual. Parcă s-ar petrece în zilele noastre, cândva prin acest an 2008!
Cuvintele lor, erau însă cuvinte realiste, logice. Oricine putea observa lucrurile acestea. Se aflau într-un loc pustiu (Marcu 8:4), şi nu aveau nici un magazin în zonă! Şi de fapt, în condiţiile de acolo, la nevoia existentă de pâine, nu era destul un boutique, ci trebuia măcar un supermarket! Deci, problema se putea rezolva, doar că trebuia aşteptat până în vremea modernă când aveau să apară alte soluţii…omeneşti!
Dar, când înţelegem că aceste cuvinte sunt spuse de către viitorii conducători ai adunării, vedem lucrurile cum sunt. Celor spirituali, chemaţi de El personal, Domnul le descoperă nevoile oamenilor. Nevoia de atunci era hrana: “Mi-e milă de norodul acesta; căci iată că de trei zile stau lângă Mine, şi nu au ce mânca”. (Marcu 8:2). În plus, Domnul mai ştia ceva: “au venit de departe” şi puteau fi probleme la întoarcere: “Dacă le voi da drumul acasă flămânzi, au să leşine de foame pe drum, fiindcă unii din ei au venit de departe.”(Marcu 8.3). Aceasta era nevoia lor, şi voia Lui; hrănirea.
Iar conducătorii spun: “Cum ar putea cineva să sature cu pâine…” (v.4). Blocau din start lucrarea Lui. Ei, cei chemaţi să-I facă voia; erau primii care I se împotriveau. Minimalizarea puterii Lui; aceasta o fac cei care, cu puţin timp înainte, au fost martori la prima înmultire a pâinilor! Dar Marcu scrie ce s-a întamplat după acea primă înmulţire, în ei, în ucenici: “…nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită.” (Marcu 6:52).
Nu doar Cuvântul trebuie înţeles, pentru a aduce rezultate spirituale, ci şi intervenţiile Lui, din viaţa de toate zilele: “…sămânţa căzută în pământ bun, este cel ce aude Cuvântul şi îl înţelege; El aduce roadă.”(Matei 13:23). Şi Domnul, face a doua minune, şi-i întreabă pe ucenici: “Tot nu înţelegeti?” (Marcu 8:21). Dar le pune această întrebare după ce le dă explicaţii, fiindcă le spune de la început: “Tot nu pricepeţi, şi tot nu întelegeţi? Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi, şi nu vedeţi? Aveţi urechi, şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc?” (Marcu 8.17-18). După ce le pune aceste întrebări, le verifică memoria. Cantitatea de informaţii o aveau în minte: ”…câte coşuri pline cu fărămituri aţi ridicat?” “Douăsprezece”, I-au răspuns ei.” (cap.8:19). Şi la a doua minune făcută ştiau răspunsul: “Şapte…” (v. 20). “Şi El le-a zis: “Tot nu înţelegeţi?” (v. 21). Ei nu răspund nimic, dar, probabil că răspunsul ar fi fost tot negativ. Dar ei nu spun: “Tot nu înţelegem!” Deşi această neînţelegere a puterii Lui, duce la văduvirea oamenilor de intervenţiile Domnului; sau, la unele intervenţii mai micuţe…
Ucenicii, când este vorba de hrănire, se gândesc doar la pâine: “…să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici într-un loc pustiu?” (cap. 8:4). Îi spun Domnului aceste lucruri, cumva ironic; adică, Îi dau de înţeles că trebuie multă pâine, sunt mulţi oameni, şi nu au de unde să ia atâta pâine; aşa că nu se poate face nimic; era evident. Mult prea evident ca Domnul să observe atâtea realităţi…
O problema a lucratorilor spirituali, este chiar realismul; suprarealismul nefiind doar în artă. El este în viaţa de zi cu zi, din adunările celor ce predică despre El; despre ce a făcut El cândva. Înmulţirea pâinilor a fost ceva unic. Dar unicitatea a rezistat puţin; până ce Domnul a repetat-o. Şi s-a dovedit că se poate. Nu este ceva ce Domnul să nu poată, ci, “Totul este cu putinţă celui ce crede.” (Marcu 9:23). Dar o înmulţire a pâinilor este prea de tot, aşa că nu se poate. Şi cum este în mintea credinciosului, aşa va fi şi în viaţă. Credinţa aduce realul din lumea spirituală, în cea fizică, în viaţa de zi cu zi.
De ce nu se fac lucrări deosebite? Fiindcă statuile nu pot face nimic, nici cu mâinile, nici cu picioarele. Nici chiar cu mintea. Totul este blocat deşi există şi mâini, şi picioare, şi gândire. Avem aproape tot ce ne trebuie, şi chiar mai mult. “Împietrirea”, sau procesul de pietrificare, este modul prin care un credincios devine necredincios. Nu se despocăieşte; regretă tot ce a făcut rău, şi atât. Devine un om cu regrete, şi este regretabil, că uneori trebuie să ai de-a face cu câte-o adunare de oameni care se plâng, se pocăiesc tot mai mult; devin morali.O colecţie de statui sfinte; ce Îl preamăresc pe Domnul în declaraţii, Îl laudă prin cântări, în predici…etc. Oameni foarte spirituali, în atmosfera din adunare, acolo în public; după aceea, este altceva, fiindcă sunt şi ei oameni…
În rest, când este vorba de practică, nu se poate; chiar nu se poate. Nevoile, este drept că sunt, dar nu avem condiţiile necesare. Aşa se justifică ucenicii; dar ar fi trebuit să recunoască altceva. Nu banii lipseau, ci credinţa. El “ce prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi…” (Efeseni 3:20). Ei se gândeau doar la pâine, atunci cand El se referea la o hrănire. Vedeau minimul necesar, şi poate de aceea sunt şi învăţaţi: “Pâinea noastră cea de toate zilele”! Atâta credeau, deşi în practică, Domnul a înmulţit şi peştişorii. Cât erau ei de mici, nu i-a crescut, ci i-a făcut să fie destui pentru toţi. Când se referea la hrănire, Domnul Isus “ştia ce are de gând să facă.” (Ioan 6:6). Dacă Îl credem, în mintea noastră ştim că Domnul poate, şi atunci Îi cerem şi primim. Problema este în inimă, nu în portofel; în lucrători, nu atât în “spectatori: ”Mintea, ne minte”, spunea cineva. Dar aceasta n-ar fi o problemă. Face şi ea ce poate. Problema este că o credem, şi atfel, implicit, nu Îl credem pe Domnul în stare să mai facă o minune, când deja a făcut una. A fost cândva, şi gata. Vom vorbi despre ea, vom predica, vom compune şi câteva cântări şi gata. Rămâne în istorie. O dovada deosebită a puterii Lui!
Singura problemă este că şi acum, oamenii, după două mii de ani, încă mai flămânzesc, şi nu numai după pâine, ci şi “după orice Cuvânt care iese din gura Lui”. Cine stă cu El destul, ca să îl audă, şi să spună şi altora voia Lui? Credinţa dată sfinţilor, am primit-o şi noi. Mai avem nevoie doar de instrucţiunile de folosire.
Teoreticienii Bibliei discută şi azi despre anumite vindecări făcute de către Domnul Isus cândva, iar bolnavii prezenţi la respectivul studiu biblic, pleacă acasă ştiind cum ar fi putut fi vindecaţi, dacă ar fi trăit pe vremea Domnului Isus. Parcă nu sună bine acest adevăr, şi parcă ceva este în neregulă, în ruptura dintre Dumnezeul Bibliei, între Domnul Isus din Evanghelii, şi Domnul Isus din viaţa noastră. Oare El nu mai este la fel ca atunci?
Nu Îl mai interesează să intervină în vieţile celor iubiţi de El? Sau noi nu mai suntem interesaţi să Îl căutăm cu aceeaşi credinţă copilărească pe care au avut-o cei ce au venit la El.
“Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, şi dacă avem atâtea neputinţe, trebuie să tragem concluzia că ceva este în neregulă cu credinţa noastră. Noi spunem că este acelaşi fel de credinţă cu cea pe care au avut-o ucenicii.
Dar o singură mărturie nu este suficientă nici măcar la un proces. Avem nevoie de însoţirea divină, de confirmarea Lui. “Credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Această credinţă o avem, spunem noi, despre noi. Dar noi ştim din Biblie, cum erau vieţile sfinţilor. Şi în ele, intervenţiile divine nu erau ceva neobişnuit…

Eu voi lupta pentru tine!

admin — Tue, 26 Oct 2010 20:10:54 +0000

Desi Dumnezeu a scos din Egipt pe Izrael prin lucrarea facuta de Moise, la un moment dat, pentru ca Moise s-a abatut doar putin de la ceea ce a avut de

facut, Dumnezeu a hotarat sa il inlocuiasca. Si pentru aceasta l-a avut in vedere si l-a pregatit temeinic pe Iosua, fiul lui Nun, unul din aghiotantii

lui Moise. Citind cartea Iosua putem vedea modul in care Dumnezeu se tine de cuvant in ceea ce i-a promis lui Iosua, si il vedem si pe Iosua tinant seama

de ceea ce i-a cerut Domnul atunci cand i-a vorbit si i-a promis ca il va face inaintea poporului ca pe Moise, adica la fel de respectat si apreciat. Ascultandu-l

pe Domnul intru totul Iosua ajunge sa aiba izbanda dupa izbanda nimicind 31 de imparati cananiti si ajunge sa imparta teritoriile cucerite celor 9 semintii

si jumatate care inca nu primisera in stapanire pamantul fagaduit. Este interesant de privit modul providential in care priveste Domnul chestiunea ajungerii

evreilor in Canaan, si felul cum Dumnezeu face referire la fagaduinte facute inaintasilor, cu sute de ani inainte, dar pe care El nu le-a uitat, si pe

care le voia implinite. Insa in tot episodul cuceririi Canaanului cateva evenimente raman remarcabile. Ascultarea unui intreg popor de un singur lider

este ceva greu de realizat astazi, oricata putere de convingere am avea, si oricata putere de negociere si reconciliere. Probabil ca unul din motivele

pentru care astazi nu mai gasim atata unitate in actiuni ca in cazul episodului acela este faptul ca nu mai avem lideri atat de vrednici de respect si

cinste, si nu mai suntem siguri daca ei sunt ridicati si certificati de Dumnezeu. Dumnezeu pentru ca voia sa intareasca reputatia lui Iosua inaintea poporului

care era demoralizat in urma mortii lui Moise, aranjeaza episodul miraculos al trecerii Iordanului, urmat de o prima izbanda asupra unei cetati canaanite.

Aceasta avea sa il fi certificat pe Iosua ca lider inaintea poporului si nimeni nu s-a mai indoit de faptul ca lui Dumnezeu ii daduse aceasta raspundere.

De prea multe ori persoane dornice de cinste cauta sa dobandeasca locuri de cinste, sau slujbe de cinste, dar fara sa inteleaga ca dincolo de cinstea

aferenta unei slujbe se impune o responsabilitate imensa. Cateva directive primeste Iosua de la Domnul inca de la inceput.

1. Sa se intareasca si sa se imbarbateze pentru ca Domnul va lupta pentru el, si sa nu fie descurajat de lipsa reputatiei inaintea poporului caci va avea

tot atata trecere inaintea lor ca si Moise.

2. Sa cugete asupra Cuvantulului Legii zi si noapte, si sa faca tot ce e scris in el. In mintea oricarui evreu o porunca a Legii era asociata indistructibil

de momentul darii acelei legi si de imprejurarile si motivatiile pentru care Domnul o daduse. Atunci cand Domnul daduse legea, El descoperise o parte a

vointei Sale, si implicit o parte din caracterul Sau divin. De aceea era nevoie sa cugeti la o Lege, lucru care noua astazi ni se pare ciudat si fara sens.

Pentru noi o lege inseamna o interdictie, inseamna o fraza seaca exprimata succint care reglementeaza ceva. Insa pentru un evreu, o lege a Domnului insemna

mult mai mult.