Excepţiile pozitive ale Vechiului Legământ constituie norme ale vieţii actuale. Ale trăirii prin credinţă. Exemplul lui Avraam cu jertfirea lui Isaac…din el. Isaac cel real nu a fost jertfit niciodată. Isaacul cel din inima lui Avraam însă a fost jerfit. Domnul îi spune: „…pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe pe fiul tău , pe singurul tău fiu…” (Geneza 22:16). Jertfa a fost adusă chiar dacă Isaac cel real nu a fost jertfit. El nu a murit în realitatea lumii fizice, dar în realitatea spirituală a fost jertfit. La urcarea pe munte scrie că „au mers …amândoi împreună” (v. 6), după Jertfă, în versetul 19, dupăce Domnul îi vorbeşte, scrie că „Avraam s-a întors la slugile sale, şi s-au sculat şi au plecat împreună la Beer-Şeba, căci Avraam locuia la Beer-Şeba”. De Isaac nu se mai spune nimic! Avraam însă, nu a ramas pe muntele unde „Domnul va purta de grijă”, ca să-şi facă o casă acolo! Prezenţa Lui alături de noi nu ţine numai de un anumit loc.
Pentru a-I putea face voia însă, Avraam , nu l-a jertfit doar pe Isaac. Întâi s-a jertfit pe sine. Planurile lui, timpul lui, trupul lui; nu trebuie să uităm că era un om trecut de o sută de ani care a trebuit să urce pe un munte…fără să mai punem la socoteală călătoria făcută!
Domnul l-a încercat şi l-a scos din „încurcătură”printr-un „berbec încurcat…într-un tufiş”(Geneza 22:13). Soluţia Lui este de obicei diferită de ceea ce ne imaginăm noi! Încurcătura este un mijloc de salvare! Aşa ceva numai El putea imagina!
O întrebare care se ridică atunci când citim textul din Geneza 22, este: De ce Avraam nu a luat şi măgarul pentru a căra cu el lemnele până sus? (Din text se poate deduce că loc era pentru a merge unul alături de altul, şi oricum măgarul este foarte folosit de către ciobani şi astăzi în zonele de munte care sunt greu accesibile).
Apoi, Isaac nu observă că nu au miel de-abia atunci când urcă spre locul pe care tatăl lui îl cunoştea ca fiind locul jertfirii. Jertfa nu este adusă în orice loc. Deşi Dumnezeu este omniprezent, El îi cere lui Avraam o anumită „locaţie” pentru jertfa personală. Contează locul, chiar dacă logica nu putea explica atunci, şi acest De ce? Peste ani, s-a putut înţelege de ce a trebuit mers acolo. S-a dovedit că nu a fost o pretenţie a Lui, ca să pună pe drum un om în vârstă. „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” (Ioan 13:7). Aceasta este informaţia pe care i-o dă Domnul Isus lui Petru, fără alte precizări suplimentare. Cantitatea de informaţie pe care El ne-o dă este suficientă. El ne cere şi nouă ascultarea, nu înţelegerea cererilor Lui!
„…unde este mielul pentru arderea de tot?” (Geneza 22:7). Făcându-I voia ajungi să înţelegi anumite lucruri spirituale. Lecţiile credinţei nu se învaţă din cărţi. Nu se pricep cu mintea. Credinţa are de-a face şi cu mintea, dar este localizată în inimă. În viaţa interioară. Nu ţine atât de raţiune. Fiindcă mintea cere explicaţii, pe care, tot ea trebuie să le dea. Omul credinţei este înţelept. El ştie că nu se pot da răspunsuri la anumite nelămuriri. El ştie „de ce-urile”. Şi nu spune decât cât vrea El (versetele 7 şi 8). Şi Avraam nici nu posteşte, nici nu insistă în rugăciune pentru a afla de ce trebuie Moria şi nu este bun locul unde locuieşte. Domnul cere ascultarea, nu înţelegerea raţională. Trăirea prin credinţă „nu prea are de-a face” cu trăirea prin vedere. Ele sunt tot atât de rude ca şi lumina cu întunericul. Voia Lui este normativul pentru cel credincios.
Însă chiar şi sensul cuvântului credincios este denaturat. Credincios nu înseamnă „cu credinţa în tine”, ci având încredere în El. ”Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine”, spune Domnul Isus, în Ioan 14:1. Nu-i încurajează pe ucenici să fie depozite de credinţă personală. Să se încreadă în ei. Este o mare deosebire. Cel rău, vine cu oferta de îndoieli. Şi când ele vin, trebuie să ne îndoim de îndoielile noastre. Ele pot fi ireale. Ce simţim în noi. Ce gândim noi. Ce ne spune El este real. Cuvântul Lui. Ce să simt, atunci când trebuie să-L ascult, nu scrie. Nu avem notate sentimentele, trăirile interioare ale lui Avraam, ca să ni le putem face ca normă de trăire interioară. Ca nu cumva să ni le facem normă de viaţă creştină. Prea se pune accent pe sentimente, pe stări. De aşa ceva nu scrie în Geneza 22.
În Epistola către Evrei, la capitolul 11 sunt enumeraţi oamenii credincioşi din Vechiul Legământ. Oamenii le spun eroi. Dar ei erau oameni obişnuiţi, şi ce au făcut ei facem şi noi. Avem
Acelaşi Duh care ne călăuzeşte, ne întăreşte, ne ajută. Aceeaşi Viaţă. Aceleaşi cereri grele pe care El ni le face. Şi noi avem jertfirile noastre. Timpul pe care i-L dedicăm. Munţii pe care trebuie să-i urcăm în singurătate…fără spectatori. Nu diferă încercările, ci doar numele celui încercat se schimbă. El rămâne Acelaşi nu numai ajutorul pe care ni-l dă, ci şi în cererile pe care ni le face.
„Isus Christos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13:8). Acest verset este citat greşit. El nu se referă la faptul că Domnul nu se schimbă în ceea ce ne poate ajuta, ci în ceea ce ne cere şi nouă. Ce le-a cerut înaintaşilor, (vezi versetul 7), mai-marilor, le va cere şi mai-micilor, pentru a-i face mari. Acesta este scopul Lui. Maturizarea (Efeseni 4:11-16). Avem un standard. „Starea de om mare”, şi nu orice fel de om. Pentru că la maturitate, unii au doi metri, alţii au 1,70 m înălţime. Oamenii diferă din punct de vedere fizic. Spiritual nu…”înălţimea staturii lui Christos”. Aceasta este înălţimea valabilă pentru toţi. Altfel spus, ea se mai numeşte şi „plinătatea”. Nu goliciunea spirituală. Pentru creştere trebuie dat interesul personal, dar contează şi viaţa trăită în Biserică Lui.
Nu poţi fi un Avraam, sau un David. Nici nu trebuie. Ajungi şi tu la statura lor spirituală, şi încă mai sus! Prin creşte-rea bună, personală, prin zidirea care se face prin darurile spirituale. Prin Darurile Duhului se repară fracturile. Creşterea vine în Trup. Nu în afara lui. În Biserica vie. Dar ţine de fiecare membru al trupului să funcţioneze cum trebuie; „prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei…”. Iar zidirea este „în dragoste”. În Agape. În dragostea jertfitoare.
Aşa a fost Avraam, a jertfit din iubirile lui, pentru a-şi arăta iubirea faţă de Domnul. Aceasta l-a dus la creştere: „…te voi binecuvânta foarte mult
şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa…” .
„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta…” (Geneza 22:17 şi 18). De ce a primit aşa promisiuni? Fiindcă, îi spune Domnul: „ai ascultat de porunca Mea!” (v.18). Putea să nu asculte de porunca Lui, şi totuşi să asculte de El? Pot să-L ascult şi totuşi să nu-I fac voia? Unii cred că da…
Întâi a fost porunca, cererea, jertfirea, apoi promisiunile. Şi beneficiul este şi al nostru, al celor de azi. Pentru o ascultare a unui om, s-a produs atâta binecuvântare. Şi El, Cel nemărginit de timp, are grijă ca să se împlinească promisiunea făcută, din generaţie în generaţie. Adevărata Jertfă, doar a fost prefigurată prin Avraam şi Isaac. Domnul Isus însă chiar a murit. A dus şi El crucea, dar El ştia că nu este nicio încurcătură. Că El este Mielul. Şi era acolo şi Tatăl…până la un moment dat!
Dar acolo, la jertfă ajunge doar Tatăl cel Veşnic şi fiul ce trăieşte în fiecare generaţie. Pe înălţimi nu ajung slujitorii. Cei pentru care voia Lui este o povară. Cei care-L slujesc în unele zile, iar în altele nu, asemenea argaţilor; (zilierilor, cum apare în traducerea catolică, în Evanghelia după Luca 15:17). Aceştia sunt cei ce se ocupă numai cu lucrurile de pe pământ. Cei ce rămân; se opresc la un anumit moment, pe drumul spre cruce. Altfel spus, cei ce nu vor jertfa personală. Egoiştii.
Altruiştii sunt „aluatul” din care se face Pâinea fiilor.
Tags: Avraam, credincios, credinta, Duhul Sf, Duhul Sfant, Dumnezeu, jertfa, Lege, sacrificiu
